Vanatori, caprioare si ratuste

Prima vacanţă de vară pe care nu am petrecut-o la bunici ca de obicei, a fost după terminarea clasei a XII-a, înainte de Admiterea la Facultate. Odată cu ea a venit şi prima relaţie serioasă care mai tarziu s-a soldat cu o căsătorie, un copil, o viaţă frumoasă şi un raft mai puţin pentru mine, plin cu produse bărbăteşti din gama Gerovital H3 MEN.

Mă gândisem eu că ar fi bine să rămân în oraş, să mai petrec puţin inainte de a începe un nou capitol din viaţa mea. Nu prea am frecventat barurile, cluburile sau discotecile în cei 4 ani de liceu aşa că m-am gandit să intru şi eu în rândul tinerilor care făceau din acest lucru un mod de viaţă.

Distracţie la maxim, nopţi nedormite, prieteni noi! Sună bine, dar cu ce? Nu am fost un copil de bani gata (mai degrabă de gata banii) aşa că mari speranţe în banii oferiţi de părinţi nu-mi puneam. Peste 2 luni începeam şi Facultatea, trebuia să mă mut în alt oraş şi ştiam că era o cheltuială enormă pentru părinţii mei aşa că m-am hotărât să ma angajez.

După câteva zile de aplicat pe la diverse firme, în sfârşit primesc un telefon pentru un interviu.

Mă prezint la locaţia descrisă prin telefon de fata care se ocupa cu angajările. În faţa mea era o clădire mare, impunătoare, faţadă de marmură, geamuri imense. Intru cu sfială la secretariat şi las CV-ul secretarei apoi sunt îndrumată spre o sală mare unde aşteptau la interviu tot felul de bunăciuni, aranjate, fardate, cu fuste scurte şi decolteuri adânci. Trag aer în piept, ma lipesc de ceva să am un punct de sprijin şi îmi aştept cuminte rândul. Parcă eram din altă lume. Încălţasem şi eu singura pereche de pantofi cu toc pe care o aveam dar acum imi parea rau că nu îmi cumpărasem şi o fustă să o am în garderobă pentru asemenea ocazii (bine că nu-mi luasm jeanşii preferaţi, prespălaţi şi prea-uzaţi şi m-am oprit la cei negri şi cămaşa verde crud) …

Am aşteptat şi iar am aşteptat sa-mi vină rândul, fetele intrau pe rând, stăteau câteva minute şi ieşeau majoritatea zâmbind, convinse fiind că au făcut o figură bună. Între timp în încăpere a intrat un tânar, nu părea să aibă mai mult de 25 de ani. Îmbrăcat în jeanşi de culoare închisă, o camasă uşor descheiată la gât şi pantofi sport, parea că se îndreaptă direct spre mine. Că se îndrepta nu era o problemă, dar mă şi fixa cu privirea. Şi ce ochi negri şi patrunzători…

–       Scuză-mă, îmi dai voie să…, îmi şopteşte uşor la ureche după ce s-a apropiat de mine la o distanţă ce ar trebui interzisa unui asemenea specimen ispititor.

–       Îţi dau voie să… ce vrei tu, îmi venea să-i spun, năucită de mirosul lui îmbietor, de părul negru stralucitor ca pana corbului în care îmi venea să-mi bag degetele şi să-i răvăşesc pefecţiunea. Dar pe gură mi-au ieşit doar două cuvinte: să ce?

–       Să iau o cafea. Blochezi tonomatul cu al tău corp superb, îmi răspunde şi îmi zâmbeşte ştrengăreşte.

–       Aaa… scuze, reuşesc să spun şi simt cum sângele îmi inundă obrajii. Mă dau câţiva centimetri mai la stânga, dar nu foarte departe, pentru a-i putea vedea mişcările şi simţi mirosul – da, mirosul, mă tulbură asta la un barbat, mai ales la unul care arata a naibii de bine şi care tocmai a făcut o remarcă pozitivă legată de corpul meu, care între noi fie vorba miroase la fel de bine, pasionată fiind de îngrijirea corporală şi aromoterapie.

–       Serveşti şi tu o cafea cu mine? Trebuie să-l aştept pe şefu până termină cu interviurile … şi fără să aştepte răspunsul meu a mai introdus o bancnota în aparatul de cafea.

–       Şi din toate caprioarele astea care aşteaptă să intre la interviu, tu te-ai gândit să te opreşti la mine? îl întreb şi imediat regret întrebarea. Sper doar să nu se răzgândească…

–       Eu sunt doar şoferul vânătorului. Caprioarele sunt pentru el. Iar tu îmi pari mai mult ca o răţuşcă pierdută în pădure. Nu pari să te descurci printre atâtea picioare lungi… îmi răspunde superbul exemplar masculin şi simt puţină ironie în vocea sa dar hotărăsc să-i dau totuşi apă la moară.

–       Sper că nu răţuşca cea urâtă, încerc şi eu să fac pe-a ironica.

–       Parcă văd câteva pene de lebădă aici, îmi spune superbul cu ochi negri în timp ce îmi dă uşor cu mana prin păr. Eu sunt Iulian. Şi am auzit o grămadă de poveşti vânătoreşti. N-ai vrea să-ţi povestesc câteva la o cafea? Acum că s-a eliberat tonomatul …

–       Sigur, îi răspund. Dar as prefera afară, mi-e frică de vânatori. Şi de căprioare…şi îl urmez spre iesire.

–       Ştii ce? Nici mie nu-mi plac căprioarele. Prefer răţuştele cu mersul legănat dar sigur, au un farmec aparte… îmi spune privind peste umăr în timp ce îmi face discret cu ochiul.

–       Sunt mai uşor de prins, nu-i aşa? îi răspund şi eu în acelaşi mod, făcându-l să înţeleagă că deşi tânără, ştiu să fac diferenţa dintre un vânător profesionist şi unul amator.

În drum spre ieşire mă opresc la biroul secretarei şi o rog să rupă CV-ul meu.  Oricum nu aveam de gând să ma transform în căprioară.

Articol inspirat din viaţa reală, scris pentru prima probă SuperBlog 2014Gerovital H3 MEN recunoaște vânătorii adevărați!

Anunțuri

4 gânduri despre „Vanatori, caprioare si ratuste

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s